Apa, poluarea apelor, importanta si rolul apei

Ce este APA?

După cum bine ştim formula exactă a moleculei de apă este H₂O (2 atomi de hidrogen sunt legaţi de 1 atom de oxigen).

Apa este un lichid incolor, inodor şi fără gust care intră in compoziţia tuturor organismelor vii. Apa lichidă din natură nu este niciodată pură, fiindca ea dizolvă o parte din substanţele solide şi gazoase cu care vine în contact.

Cea mai curată apă este apa de ploaie (dar doar dintr-o zonă cu atmosferă nepoluată) sau cea din topirea gheţarilor/zăpezii.

Prin consumul de fructe şi legume proaspete cultivate organic şi prin sucul lor, organsmul poate beneficia de o sursă de apă curată;

Ea se numeşte potabilă atunci când răspunde unor norme fixate prin texte legiferate prin lege: ea trebuie să fie plăcută la băut atât în ce priveste gustul, cât şi culoarea şi mirosul ei, şi, ca regulă absolută, nesusceptibilă să aducă vreo atingere sanătăţii. Apa potabilă nu trebuie să conţină nici microorganisme patogene, nici substanţe toxice (cupru, plumb, fluoruri, cianuri, arsenic, compuşi fenolici etc.).

Apa reprezintă unul din cele 3 elemente vitale ale traiului nostru, pe lângă aer şi hrană, însă de cele mai multe ori trecem cu vederea importanţa ei. O regăsim în tot ceea ce ne înconjoară sub diferite forme, fie în diversitatea mediului înconjurător, fie în procesele ce au loc în corpul uman, fie în obiectele pe care le folosim zi de zi. De-a lungul secolelor am învăţat că nici noi, nici lumea din jurul nostru nu poate rezista fără apă. În prezent, ştim cât de mult ne influenţează sănătatea şi starea de bine calitatea apei pe care o bem, astfel că în cele ce urmează vom trata pe larg subiecte ca:

1.Importanţa şi rolul apei în organismul uman

2.Poluarea apei

3.Substanţe chimice ce se pot afla în apă

Lista contaminanţilor ce se pot afla în apă

4.Boli produse de substanţele nocive aflate în apă

Importanţa şi rolul apei în organismul uman

Înainte de a se naşte, cât timp este învelit de placenta din uterul mamei, embrionul fraged este format din 94% apă. Apoi, de la naştere, apa este prezentă şi mereu în mişcare în interiorul corpului, deoarece toate organelor au nevoie de apă pentru a hrăni celule şi a face posibile schimburile intercelulare. Consumul apei stimulează transportul oxigenului în corp; totodată are un rol foarte important în buna funcţionare a sistemului metabolic şi în metabolizarea micro şi macronutrienţilor, a sistemului digestiv şi absorbţia nutrienţilor, îmbunătăţeşte sistemul imunitar, ajută sistemul nervos şi întăreşte rezistenţa la stres, creşte capacitatea de concentrare şi performanţele, ajută la funcţionarea rinichilor şi la optimizarea proceselor de curăţare a organismului, reglează temperatura corpului, asigură prospeţimea şi elasticitatea pielii, stimulează terminaţiile nervoase, întăreşte inima şi stimulează circulaţia sângelui.

Foarte important de reţinut este faptul că toate aceste funcţii sunt îndeplinite de către H₂O-ul din apă şi NU de către substanţele minerale sau alte componente care se mai regăsesc în apă.

Organismul copilului nou-născut conţine 71% apă, al adolescentului 69%, al omului matur 63%, iar omul în vârstă are numai 58% apă.

Procente de apă din corpul omenesc:

Organ	Procentul de apă conţinut
Creier	83%
Plamâni	80%
Inima	79%
Splina	75%
Rinichi	82%
Sânge	83%
Muşchi	75%
Ochi	95%
Oase	22%

Apa este un agent de spălare şi curăţare pentru organism. Ea uşurează transportul toxinelor de la celule şi ţesuturi şi, în final, eliminarea lor prin rinichi şi transpiraţie. Ca o componentă majoră a plasmei din sânge, apa este necesară în transportul nutrienţilor către fiecare celulă din corp. Dacă organismul este deshidratat, apa va fi luată de la organele mai puţin vitale şi transportată către zonele critice cum ar fi sistemul cardiovascular, sistemul nervos şi sistemul muscular. Consumul unei cantităţi insuficiente de apă va duce în timp la deshidratare cronică afectând pH-ul corpului şi cauzând grave probleme de sănătate. Consumând suficientă apă în fiecare zi nu este numai esenţial pentru viaţă, dar este deasemenea şi o cerinţă pentru menţinerea unei sănatăţi optime. Când socotim cantitatea de apă necesară consumului zilnic nu trebuie să includem lichide cum ar fi: cafea, ceai, sucuri, alcool, apă carbogazoasă. Aceste lichide în ultimă instanţă deshidrateaza corpul şi cauzează o pierdere a rezervelor de apă ale corpului, recomandarea fiind a se consuma o cantitate de apă pură egală sau mai mare cu cea consumată din băuturile mai sus menţionate pentru hidratare şi refacerea rezervelor. Cantitatea de apă pe care fiecare persoană ar trebui să o consume depinde de mai mulţi factori cum ar fi: greutatea corpului, clima, tipul de efort depus, regim alimentar şi starea de sănătate. O recomandare bună ar fi să consumăm pe zi 1 litru de apă pentru fiecare 25 kg. greutate corporală, cantitate ce se dublează în cazuri de îmbolnăviri.

Poluarea apei

Apa este un factor important în echilibrele ecologice, iar poluarea acesteia este o problemă actuală cu consecinţe mai mult sau mai puţin grave asupra populaţiei. Prin poluarea apei, se înţelege alterarea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice ale apei, produsă direct sau indirect de activităţile umane şi care face ca apele să devină improprii utilizării normale în scopurile în care această utilizare era posibilă înainte de a interveni alterarea. Momentan, în atmosferă există tone de impurităţi pe care ploaia le antrenează şi le aduce pe pământ, iar anii de dezvoltare tehnică a industriei şi agriculturii au intensificat poluarea surselor de apă. Efectele poluării resurselor de apă sunt complexe şi variate, în funcţie de natura şi concentraţia substanţelor impurificatoare. Substanţele poluante introduse în ape din surse naturale şi artificiale sunt numeroase, producând un impact important asupra apelor de suprafaţă şi subterane. Acestea pot fi clasificate, după natura lor şi după prejudiciile aduse astfel:

substanţele organice, de origine naturală sau artificială reprezintă pentru apă poluantul principal. Substanţele organice de origine naturală (vegetală şi animală) consumă oxigenul din apă atât pentru dezvoltare, cât şi după moarte, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de cantitatea de substanţă organică evacuată, provocând distrugerea fondului piscicol şi, în general, a tuturor organismelor acvatice. În acelaşi timp oxigenul mai este necesar şi proceselor aerobe de autoepurare, respectiv bacteriilor aerobe care oxidează substanţele organice şi care, în final, conduc la autoepurarea apei. Concentraţia de oxigen dizolvat normată, variază între 4 - 6 mg/dm³, în funcţie de categoria de folosinţă, coborârea sub această limită având ca efect oprirea proceselor aerobe, cu consecinţe foarte grave. Cele mai importante substanţe organice de origine naturală sunt ţiţeiul, taninul, lignina, hidraţii de carbon, biotoxinele marine ş.a.

Substanţele organice – poluanţi artificiali, provin din prelucrarea diferitelor substanţe în cadrul rafinăriilor (benzină, motorină, uleiuri, solvenţi organici ş.a), industriei chimice organice şi industriei petrochimice (hidrocarburi, hidrocarburi halogenate, detergenţi, ş.a.;

substanţele anorganice în suspensie sau dizolvate sunt mai frecvent întâlnite în apele uzate industriale.

Dintre acestea se menţionează, în primul rând, metalele grele (Pb, Cu, Zn, Cr), clorurile, sulfaţii etc.; sărurile anorganice (Ca, Mg) conduc la mărirea salinităţii apelor, iar unele dintre ele pot provoca creşterea durităţii; clorurile în cantităţi mari fac apa improprie alimentărilor cu apă potabilă şi industrială, irigaţiilor etc. Prin bioacumulare metalele grele au efecte toxice asupra organismelor acvatice, inhibând în acelaşi timp şi procesele de autoepurare. Sărurile de azot şi fosfor produc dezvoltarea rapidă a algelor la suprafaţa apelor. Apele cu duritate mare produc depuneri pe conducte, mărindu-le rugozitatea şi micşorându-le capacitatea de transport şi de transfer a căldurii;

materialele în suspensie, organice sau anorganice, consumă oxigenul din apă dacă materiile sunt de origine organică şi determină formarea unor gaze urât mirositoare. Substanţele în suspensie plutitoare, cum ar fi ţiţeiul, produsele petrolifere, uleiul, spuma datorată detergenţilor, produc prejudicii emisarului. Astfel, ele dau apei un gust şi miros neplăcut, împiedică absorbţia oxigenului la suprafaţa apei şi deci autoepurarea, se depun pe diferite instalaţii, colmatează filtrele, sunt toxice pentru fauna şi flora acvatică şi fac inutilizabilă apa pentru alimentarea instalaţiilor;

substanţele radioactive, radionuclizii, radioizotopii şi izotopii radioactivi reprezintă unele dintre cele mai periculoase substanţe toxice. Evacuarea apelor uzate radioactive în apele de suprafaţă şi subterane prezintă pericole deosebite, datorită acţiunii radiaţiilor asupra organismelor vii;

agricultura intensivă duce la poluarea rezervelor de ape subterane din regiunile respective cu nitraţi şi pesticide, insecticide, fungicide, substanţe extrem de periculoase;

coloranţii, proveniţi îndeosebi de la fabricile de textile, hârtie, tabăcării etc, împiedică absorbţia oxigenului şi desfăşurarea normală a fenomenelor de autoepurare şi a celor de fotosinteză;
energia calorică, caracteristică apelor calde de la termocentrale şi de la unele industrii, aduce numeroase prejudicii în alimentarea cu apă potabilă şi industrială şi împiedică dezvoltarea florei şi faunei acvatice. Datorită creşterii temperaturii apelor scade concentraţia de oxigen dizolvat, viaţa organismelor acvatice devenind dificilă;

microorganismele de orice fel, ajunse în apa receptorilor, fie că se dezvoltă necorespunzător, fie că dereglează dezvoltarea altor microorganisme sau chiar a organismelor vii. Microorganismele provenite de la tăbăcării, abatoare, industria de prelucrare a unor produse vegetale sunt puternic vătămătoare; ploaia acidă este o formă de poluare atât a aerului cât şi a apei în care acizii din aer, produşi de uzine de

producere a energiei electrice şi alte surse, cad pe Pamant în diferite regiuni. Acţiunea corozivă a ploii acide provoacă pagube incomensurabile mediului înconjurator. Problema începe cu producerea dioxidului de sulf şi a oxizilor de azot produşi prin arderea combustibilului fosil (carbune, gaz natural şi petrol). Dioxidul de sulf şi oxizii de azot reactionează cu apa, şi alte substante chimice din aer, pentru a forma acidul sulfuric, acidul azotat şi alţi poluanţi. Aceşti acizi poluanţi ajung până în atmosferă, unde călatoresc sute de kilometri, şi, în cele din urmă, se întorc pe pământ sub formă de ploaie, zăpadă sau ceaţă. Urmări ale ploii acide pot fi observate mai ales în estul Americii de Nord, în Europa, Japonia, China şi Sud-Estul Asiei. Ploaia acidă îndepărtează substanţele nutritive din pământ, încetineşte dezvoltarea copacilor şi transformă lacurile într-un mediu care nu poate întreţine viaţa. În oraşe, acizii poluanţi corodează aproape tot ce intră în contact cu ei, accelerând acest proces asupra structurilor cum ar fi blocuri şi statui. Acizii în combinaţie cu alte substanţe chimice formează praful de fum urban care atacă plamânii, cauzând boli şi decedări premature. Chiar daca în prezent se iau măsuri de prevenire, până la 500.000 de lacuri din America de Nord şi peste 118 milioane metrii cubi de copaci din Europa se vor distruge probabil, înainte de sfârşitul secolului XX din cauza ploii acide.

Substanţe chimice ce se pot afla în apă

Pe tot parcursul curgerii unei ape, ea se filtrează prin diferite straturi de pământ şi rocă în subsol, dizolvând şi absorbind substanţele pe care le întalneşte. Mineralele anorganice, fertilizatorii folosiţi in agricultură, substanţele chimice folosite de fabrici şi de consumatorii casnici sunt absorbite de apă, poluând-o şi făcând-o nesigură, uneori chiar nepotabilă.

În marile oraşe dotate cu reţele de distribuţie a apei, substanţele care o pot polua se gasesc pe conducte, ţevi (de ex. cele vechi, neschimbate de mult timp), în rezervoare sau pe alte echipamente ce intră în contact cu apa pe traseul acesteia până la consumator. Impuritaţile mai pot intra în apa şi prin micile fisurile din conducte. Substanţe poluante ca benzina, fluoruri, plumb, medicamente, pesticide, azbest, nitraţi şi deşeuri radioactive toate au un impact negativ asupra apei cu care intră în contact. Multe dintre acestea nu pot fi detectate cu simţurile noastre; nu putem, de exemplu, să simţim plumb, mercur sau trihalometani dizolvaţi. Iar uneori chiar şi un pahar de apă limpede poate conţine una sau mai multe substanţe dăunătoare, deşi apa pare curată.

Lista contaminaţilor întalniţi cel mai frecvent în apă

• Aluminiu (Al)

Aluminiul este metalul cel mai des întâlnit pe Pamânt în proporţie de 8%. Cantităţi variate de aluminiu sunt

prezente în mod natural în apele subterane şi in cele de suprafaţă (incluzând şi sursele de apă potabilă). În prezent este folosit la producerea maşinilor, utilajelor, în construcţie, diferite piese şi, in proporţii destul de mari, la ambalarea alimentelor (ne referim aici la conserve, în special şi la foliile de aluminiu).

Aluminiul se acumulează în oase şi creier şi s-a constatat că are legătură cu debutul bolii Alzheimer. Din cauza riscului de pătrundere în alimente, prepararea mâncării sau fierberea ceaiului/cafelei în vase de aluminiu nu este recomandată.

• Amoniac (NH3)

Amoniacul este un gaz incolor cu miros foarte puternic ce este degajat în mod natural de degradarea materiilor azotate (ca aminoacizi). Este produs de corpul nostru fiind procesat de enzimele oamenilor sănătoşi. Este produs, cu scop comercial, de o reacţie catalizatoare între azot şi hidrogen şi folosit la fabricarea produselor chimice ca fertilizatori, explozivi, mase plastice şi produse petroliere. Amoniul este foarte solubil în apă, dar nu prezintă risc de a ne pune în pericol sănătatea. Totuşi ar trebui redus din cauza mirosului foarte puternic.

• Arsenic (As)

Arsenicul este un metal, cel mai des întâlnit ca sulfurat de arseniu. Este folosit în industrie la alierea tranzistorilor, laserelor şi semiconductorilor şi la procesarea sticlei, coloranţilor, textilelor, hârtiei, adezivilor şi ceramicii. Arsenicul este introdus în apă prin dizolvarea mineralelor şi minereurilor şi prin atmosferă. În stare naturală se găseşte sub formă de arsenic dizolvat în roci, de aici şi conţinutul de arsenic în apele subterane folosite ca şi surse de apă potabilă. Este considerat cancerigen pentru oameni, este foarte otravitor, cauzând arsuri pielii şi probleme circulatorii.

• Bariu (Ba)

Bariul este un element prezent în rocile vulcanice şi sedimentare cu o pondere de aproximativ 0,039%, fiind al 14-lea cel mai întâlnit element al scoarţei terestre. Din cauza reactivităţii sale crescute, bariu nu se găseşte în natură în stare liberă, ci doar sub forma unor compuşi, cel mai des întâlnit fiind barita, iar cel mai puţin witerita (carbonatul de bariu). Compuşii de bariu au o paletă largă de folosire în industrie, în pirotehnie, ca otrava de şobolani, materie primă pentru fabricarea sticlei, în producţia petrolului pentru creşterea densităţii noroiului de foraj. Când este ingerat cauzează reacţii adverse precum creşterea presiunii sângelui.

• Benzen (C6H6)

Benzenul este o hidrocarbură cu un nucleu aromatic, incolor, extrem de inflamabil şi volatil, cu miros specific. Este întâlnit în cărbuni, petrol şi se obţine în mod natural din vulcani şi din incendiile forestiere, fiind prezent şi în multe alte produse de ardere inclusiv în fumul de ţigară. Este un solvent foarte utilizat în industria chimică şi reprezintă un precursor important al sintezei chimice de medicamente, plastic, gumă sintetică sau coloranţi. Compuşii săi sunt utilizaţi în fabricarea maselor plastice, răşinilor, adezivilor, explozibililor, nylonului, fabricarea pneurilor, coloranţilor, detergenţilor şi a pesticidelor. Benzenul mai este folosit şi ca aditiv al benzinei, dar din cauza efectului negativ asupra sănătăţii şi pentru diminuarea riscului poluării pânzei freatice cu această substanţă, s-a impus o emisie maxim admisibilă de aproximativ 1% benzen.

Benzenul ajunge în apă prin deversare făcută de fabrici şi prin poluarea atmosferică. Poate fi inhalat, ingerat sau poate pătrunde prin piele. Odată intrat în organism, se concentrează în grăsimi şi în măduva osoasă, pentru care este toxic, blocând formarea globulelor sangvine în aceasta. Benzenul irită ochii, pielea şi căile respiratorii. Înghiţirea lichidului poate cauza aspirarea sa în plămâni, acest lucru conducând la pneumonii chimice. Expunerea la un nivel mai ridicat decât cel admis poate duce la pierderea cunoştinţei şi la moarte. Substanţa poate afecta sistemul nervos central, provocând ameţeli. Fumul de ţigară conţine o cantitate mare de acest compus. Un fumător inhalează de 10 ori mai mult benzen decât un nefumător, fumatul pasiv de-a lungul vieţii crescând riscurile de apariţie a cancerului.

Nicolae Rădulescu Dobrogea, preşedintele fundaţiei Ecocivica, explică efectele benzenului pe timpul caniculei în Bucureşti: "se ştie că în Bucureşti, benzenul din resturi de hidrocarburi nearse în motoare depăşeşte de patru până la zece ori concentraţia maxim admisă, după măsurătorile făcute de Registrul Auto Român. Benzenul are punctul de fierbere la 80^o C. Astfel, cu cât temperatura este mai ridicată, cu atât benzenul se eliberează mai rapid şi ajunge în cantităţi mai mari în organism. Intoxicarea cu benzen este dezastruoasă fiindcă este cancerigen şi deteriorează ficatul. De asemenea, când temperatura creşte foarte mult, mişcarea aerului este mai rapidă, iar praful stă suspendat şi prin urmare inhalăm cantități mai mari". Valoarea limită conform legislaţiei României este de 0% începand cu 2010.

• Cadmiu (Cd)

Cadmiul este un metal tranziţional de culoare cenuşiu-metalică şi face parte din grupa metalelor puţin răspândite în natură, găsindu-se doar sub formă de compuşi anorganici, în special în minereurile de zinc. Nivelul de cadmiu care se găseşte în atmosferă este de la 0,1 la 5,0 nanograme/m3, în scoarţa Pământului este de la 0,1 la 0,5 micrograme pe gram, în sedimentele marine este de 1 microgram pe gram, în apa mării este de 0,1 micrograme/litru.

Se regăseşte, de asemenea, în industrie, ca un produs secundar inevitabil al procesului de extracţie al zincului, plumbului şi cuprului. Este utilizat în principal în procesul de electro-galvanizare şi în reactoarele atomo-nucleare. Totodată, compuşii cadmiului sunt utilizaţi în fabricarea pigmenţilor şi coloranţilor, ca stabilizatori în materialele din plastic şi în electrozii bateriilor alcaline nichel-cadmiu, în imprimare, industria textilă, fotografie, lasere, semiconductori, pirotehnie, în amalgamele dentare, în fabricarea lămpilor fluorescente, în bijuterii, gravură, industria de automobile şi avioane, ca pesticide, catalizatori de polimerizare.

Aproximativ 10% din consumul de cadmiu este produs din surse secundare, în principal de la praful generat de fier şi resturi de oţel prin reciclare. O cantitate foarte mare de cadmiu este eliberată în mediul înconjurător, aproximativ 25.000 de tone pe an. Aproximativ jumătate din această cantitate de cadmiu este eliberată în râuri, prin alterarea rocilor şi în aer, prin incendiile forestiere şi erupţiile vulcanice, iar restul este eliberat din cauza activităţilor umane (cadmiul se găseşte în îngrăşămintele cu polifosfaţi şi pesticide, astfel ajunge prin intermediul solului în mediu). Expunerea la cadmiu datorată mediului poate apărea prin consumarea alimentelor de bază, în special seminţe, cereale şi legume cu frunze, ce absorb rapid cadmiul care apare în mod natural sau prin contaminarea solurilor cu mâl menajer, îngrăşăminte şi apă freatică poluată.

Expunerea la cadmiu apare mai ales în locurile de muncă unde sunt fabricate produsele din cadmiu, în special în combinatele de metalurgie neferoasă, în fabricile de baterii, în timpul sudurii. Persoanele care lucrează în topitorii, minerit, industria textilă, fabricarea aliajului din cadmiu, fabricarea bijuteriilor, fabricarea vitraliilor, industria recuperării deşeurilor, fabricarea bateriilor, prezintă un risc ridicat de expunere la cadmiu.

În cazul celor care fumează are loc o expunere la o concentraţie semnificativă de cadmiu. Fumul de ţigară transportă cadmiul în plămâni. Cadmiul este, mai întâi, transportat la ficat prin intermediul sângelui. Acolo, se combină cu proteine şi formează compuşi care sunt transportaţi la rinichi. Cadmiul se acumulează în rinichi, unde afectează mecanismul de filtrare. Acesta cauzează excreţia proteinelor şi zaharurilor esenţiale din corpul uman şi a rinichilor ulterior. Cadmiul acumulat în rinichi necesită o perioadă foarte mare de timp pentru a fi eliminat din organismul uman. Cadmiu este prezent în ţevile galvanizate şi în aliajele de lipit utilizate la montarea încălzitoarelor de apă şi astfel poate contamina apa pe traseul ei de distribuţie, doar în cazul unei ape acide. Cu toate acestea, toxicitatea cadmiului din alimentaţie este foarte rară şi are loc in urma poluării mediului sau consumarea alimentelor cu un conţinut ridicat de cadmiu. Studiile privind implicarea sa în cancerul pulmonar şi de prostată au dat rezultate neconcludente.

• Calciu (Ca)

Calciul este un metal alcalino-pământos de culoare gri, cel de-al cincea element din punct de vedere al răspândirii în scoarţa terestră şi al răspândirii ionilor dizolvaţi în apa mărilor, după sodiu, clor, magneziu şi sulfaţi. Calciul pur nu se găseşte în natură, ci doar în roci sedimentare: calcar, dolomit şi ghipsul.

Sărurile de calciu şi cu soluţiile ionice ale calciului (Ca²⁺)sunt incolore indiferent de contribuţia calciului. Calciul este folosit ca agent de reducere în extracţia metalelor uraniu, zirconiu şi toriu, pe post de deoxidant, desulfurant sau decarbonizant pentru diferite aliaje, pe post de agent de aliere în producţia aliajelor pe bază de aluminiu, beriliu, cupru, plumb şi magneziu, în prepararea cimentului şi mortarului folosite în construcţii. Compuşii calciului au şi ei o gamă largă de utilizare în industrie şi anume la fabricarea sticlei, insecticidelor, îngrăşămintelor, lucrărilor dentare, fabricarea drojdiei, artificiilor, rachetelor, vopslei, cretei. Hipocloridul de calciu este utilizat în dezinfectarea apei piscinelor şi pe post de agent de înălbire, iar permanganatul de calciu utilizat pe post de combustibil pentru rachete şi ca agent de sterilizare a apei.

În soluţie, ionul de calciu are un gust variabil, fiind declarat ca având un gust uşor sărat, acru, mineralic. Calciul are un rol foarte important în corpul omenesc, el fiind al cincilea element din organism. Calciul este unul dintre acele minerale care, atunci când lipsesc din organism, pot provoca numeroase probleme de sănătate. Mai ales în perioada de creştere a copiilor, calciul are un rol esenţial în întărirea oaselor şi a dinţilor, în reglarea funcţiilor muşchilor, asigurarea unei mai bune funcţionări a muşchiului cardiac, coagularea sângelui şi în reglarea sistemului endocrin. Fie că apare în copilărie sau la maturitate, lipsa de calciu poate influenţa procesele care au loc în sistemul nervos. Alimentele care conţin cel mai mult calciu sunt lactatele, însă există o gamă variată de fructe, legume şi alte alimente bogate în calciu:

- produse lactate (brânză, iaurt, sana, chefir, telemea, caşcaval, unt); o cană de lapte de vacă (aproximativ 250ml) conţine aproximativ 300mg calciu

- peşte (ton, somon – 490mg/cană, sardine – 1000mg/cană);

- ouă;

- soia, lapte de soia, brânză tofu;

- legume verzi şi alte plante cu frunze verzi (broccoli fiert – 95mg/cană, salată – 40mg/cană, spanac opărit – 250mg/cană (Notă: Spanacul conţine calciu în cantitate mai mare decât cantitatea de fier pentru care este celebru. Dezavantajul este că are şi oxalaţi. Cantitatea de oxalaţi creşte pe măsură ce spanacul fierbe, de aceea se recomandă adăugarea spanacului când apa clocoteşte şi practic doar “opărirea” lui sau fierberea maximum 2-3 minute pentru a limita formarea de oxalaţi. Foarte important este ca apa în care fierbe să nu se folosească la prepararea piureului de spanac tocmai datorită acestor oxalaţi), varză, varză verde creaţă, pătrunjel, frunze de păpădie);

- fasole albă, fasole roşie, mazăre;

- susan integral crud – 2100mg/ceaşca, alune - 450mg/cană, nuci, migdale - 750mg/cană, seminţe de floarea soarelui – 260mg/cană;

- citrice.

Doar 20-40% din calciul ingerat este absorbit de organism, cantitate care depinde de prezenţa altor compuşi proveniţi din alimentaţie, compuşi care pot favoriza sau dimpotriva pot scădea absorbţia. Factori care favorizează absorbţia de calciu:

- vitaminele D, A, C şi magneziul

- surse vegetale sau animale bogate în proteine

Factori care împiedică sau scad absorbţia de calciu:

- cantităţile crescute de grăsimi

- oxalaţii din ciocolată, cacao, spanac, pătrunjel, sfeclă roşie

- fitaţii din cereale, soia, linte, alune, nuci, migdale

- fosfaţii din băuturile carbogazoase

Calciul pătrunde în apă prin descompunerea rocilor, în special a celor calcaroase, şi din sol prin infiltraţii. Calciul aflat în apă este anorganic, deci nu poate fi absorbit de corpul nostru.

• Clor (Cl)

Clorul este un gaz de culoare galben-verzuie, cu miros caracteristic sufocant şi iritant fiind prezent în scoarţa Pământului în proporţie de 0,02%. Sub forma ionului clorură, intră în alcătuirea sărurilor comune și a altor compuși, este abundent în natură și necesar multor forme de viață, inclusiv omului. Clorurile alcătuiesc cea mai mare parte a sărurilor din apa oceanică - ionii clorură reprezintă aproximativ 1,9% din masa oceanică, dar se întâlnesc și sub forma depozitelor solide în scoarța terestră.

Clorul se regăsește și în utilizările de zi cu zi ca dezinfectant, înalbitor, la producerea gazului de luptă gazul de muștar, papetărie, produse antiseptice, coloranți, mâncare, insecticide, vopsele, produse petroliere, produse plastice, medicină, textile, solvenți, precum și multe alte produse de larg consum. Iar compuşii săi sub formă de acid hipocloros, obținut prin hidroliza hipocloritului de sodiu se utilizează pentru eliminarea bacteriilor și a altor microbi din apa de băut și piscine. Soluțiile perfuzabile, denumite ser fiziologic sunt soluții de 0,9% NaCl.

Ca şi sodiul, clorul este adus în organism, de regulă, sub formă de clorură de sodiu (sare de bucătarie), necesarul zilnic fiind de 2-3 grame, ceea ce corespunde la 3-5 grame de sare, produs chimic alcătuit din 61% clor şi 39% sodiu. Din punct de vedere dietetic, trebuie preferată sarea de mare şi chiar sarea grunjoasa, în defavoarea sării rafinate, care este clorura de sodiu pură.

Clorul este mortal în cantități mari. Pentru că este mai greu ca aerul, el înlocuiește oxigenul din plămâni.

Excesul de sare distruge vitamina E (tocoferolul) şi este toxic pentru organism. Pentru înlocuirea florei intestinale distruse de clorul din apa de la robinet se recomandă consum sporit de sodiu.

Conform oamenilor de ştiinta, apa tratată cu clor conţine o serie de substante care produc mutaţii genetice de natură să provoace cancerul. Aceste substanţe se numesc trihalometani (THM) şi sunt absorbite de piele, ajungând să dezvolte maladia în organele unde se instalează mai uşor.

În România, limita impusă pentru apa potabilă este de 250 mg/l Cloruri, iar valoarea admisă în mod excepţional fiind de 400 mg/l Cloruri.

• Crom (Cr)

Cromul este un metal dur, de culoare alb argintie, rezistent la coroziune, în forma nativă fiind ușor de prelucrat, destul de răspândit în scoarța pământului, dar numai sub formă de combinații chimice, cum ar fi cromitul. Numele său derivă de la cuvântul grecesc chroma, care înseamnă culoare, din cauza faptului că majoritatea compușilor săi sunt intens colorați.

Încă din veacul trecut s-a observat că adaosurile de crom în oțel contribuie la creșterea caracteristicilor mecanice precum și a rezistenței la coroziune ale acestuia. Cromul și derivații sunt utilizați în: fabricarea motoarelor, folosirea în amestec ca aliaj anticoroziv la piese metalice ce urmează a fi supuse la temperaturi ridicate, la producerea și arderea cărămizilor, în colorarea verzuie a sticlei, folosirea cromaților ca pigment în fabricarea coloranților sau la producerea benzilor magnetice de înregistrare acustică.

Cromul este un mineral pe care organismul îl foloseşte pentru funcţionarea normală, cum ar fi digestia mâncării. Cromul există în multe produse alimentare naturale, cum ar fi drojdia de pâine, carne, cartofi (mai ales daca sunt gătiţi în coaja), brânzeturi, condimente, pâine integrală, cereale, fructe proaspete şi vegetale. Deficitul de crom poate determina diverse afecţiuni oculare. Există o legătură între nivelul scăzut de crom şi riscul de glaucom. Acesta încetineşte pierderile de calciu, deci poate fi de ajutor în prevenirea pierderii de masă osoasă la femeile la menopauză.

Consumul de apă de robinet nededurizată aduce o cantitate de crom destul de mare organismului la fel şi gătitul în oale de inox creşte conţinutul de crom al mâncărurillor. Cromul găsit în mâncare nu este dăunător. Totuşi, administrarea unor cantităţi mari de crom poate cauza probleme stomacale. Prea mult crom poate afecta rinichii, ficatul, nervii şi mai poate cauza un ritm cardiac neregulat.

În România, concentraţia admisă pentru apa potabilă este de 0.05 mg/l Cr.

• Cupru (Cu)

Cuprul (numit și aramă) metal de culoare roșcată, foarte bun conducător de electricitate și căldură.

Cuprul, care are o puritate de peste 99% este folosit la fabricarea conductelor de gaz și apa, a materialelor pentru acoperișuri, a ustensilelor și a unor obiecte ornamentale. Deoarece cuprul este un bun conducător de căldură se utilizează la boilere și alte dispozitive ce implică transferul de căldură, sau folie de cupru. Unul dintre dezavantajele cuprului este fenomenul de coclire (înverzire), ce poate fi observat adesea pe vasele vechi de aramă sau pe monede (moneda de 5 bani).

În urma unor analize s-a constatat faptul că resurse de cupru se găsesc și în apele termale din localitatea Acâș, din Satu Mare. În apele termale existente la Băile Herculane se poate găsi, de asemenea, un conținut mare de cupru cu rol antiseptic și antialergic.

Cuprul este larg răspândit în alimente, fructe și carne: în ficat - ficat de vită (39 mg/kg), stridii (9 mg/kg), nuci, legume, majoritatea cerealelor, în struguri (cea mai bogată sursă), banane (1mg/kg), crustacee (4-10 mg/kg), legume verzi, lapte de vacă (0.06 mg/kg), semințe, ciuperci, ciocolată (36 mg/kg) și pudra de cacao.

Cu toate că este un metal, cuprul, este totodată un element indispensabil vieții. Se găsește în toate țesuturile organismului, dar cel mai mult cupru se găsește în ficat, iar cantități mai mici se găsesc și în creier, inimă, rinichi și mușchi. Ca efecte benefice, cuprul ajută organismul să utilizeze fierul din sânge, reducând acțiunile radicalilor liberi asupra țesuturilor. Consumarea alimentelor cu coţinut de cupru poate, totodată, preveni anumite boli sau deficiențe, cum ar fi alergiile, chelia, SIDA, leucemia, osteoporoza și ulcerul stomacal. În ciuda acestor efecte benefice, neasimilarea în mare măsură a cuprului din organism poate duce la trei boli rare:

1.Boala Wilson, când organismul nu este în măsură să reglementeze absorbția de cupru și astfel cuprul se acumulează în ficat;

2.Boala Menkes, când organismul nu poate face rezerve de cupru, de unde rezultă lipsa acestuia;

3.Toxicoza prin cupru (este o boală cu origini necunoscute și foarte rară, mai ales la copii), când cuprul se adună în ficat.

Prezenţa cuprului în apa de la robinet poate fi observată prin petele verzi de pe haine şi instalaţiile sanitare atunci când este într-o concentraţie mai mare de 1mg/l. Cuprul dizolvat în apă are un efect înţepător, neplăcut şi pe termen lung consumată are efecte negative asupra rinichilor şi cauzează arsuri gastrointestinale.

În România, limita impusă pentru apa potabilă este de 0,05 mg/l Cu, iar valoarea admisă în mod excepţional fiind de 0,1 mg/l Cu. • Magneziu (Mg)

Magneziul este al optulea element și al treilea metal după aluminiu și fier ca abundență în scoarța solidă terestră, formând aproximativ 2% din masa acesteia şi al treilea ca și componență în sărurile dizolvate în apa mării. Magneziul este un metal alcalino-pământos, de culoare alb-argintie, și de aceea nu se întâlnește decât combinat cu alte elemente în zăcăminte de magnezit (carbonat de magneziu), dolomit și alte minerale (ca talcul).

Compuși ai magneziului, în principal oxidul de magneziu, sunt utilizați ca material refractar pentru cuptoarele din industria siderurgică (la producerea fontei și oțelului), industria metalelor neferoase, a sticlei și a cimentului. Oxidul de magneziu și alți compuși sunt utilizați în agricultură (ca fertilizatori), chimie și industria construcțiilor. Pudra de carbonat de magneziu este folosită de sportivi (pentru a impiedica transpiraţia palmelor). Stearatul de magneziu este o pudră albă, cu proprietăți de ungere. În industria farmaceutică este folosit în procesul de fabricare a tabletelor.Aliajul magneziu-aluminiu este utilizat în principal la conservarea băuturilor, iar alte aliaje ale magneziului sunt utilizate ca și componente ale structurii automobilelor, în construcția avioanelor și rachetelor.

Magneziul este al patrulea element mineral ca abundenţă în organism şi constituie un element de importanţă majoră în biologia umană. Corpul conţine 21-28 gr. de magneziu; din acesta 53 % este localizat la nivelul oaselor, 19% în ţesuturi şi 1% în lichidul extracelular. Are rol în metabolismul vitaminei C, al calciului, fosforului, sodiului şi potasiului, este esenţial pentru buna funcţionare a muşchilor şi nervilor, absorbţia intestinală depinde, înainte de toate, de cantitatea de magneziu ingerată. Magneziul împiedică formarea depunerilor de calciu, a calculilor renali şi biliari. El constituie un factor de creştere, un tonic general, un regenerator celular, un echilibrant psihic şi un drenor hepatic. Magneziul este un element anorganic prezent la nivelul plasmei sanguine şi contribuie la menţinerea unui sistem cardiovascular sănătos prevenind atacurile de inimă, are acţiune antidepresivă, fiind cunoscut şi ca mineral antistres, iar în combinaţie cu calciul, magneziul acţionează ca un tranchilizant natural. Sporeşte reacţiile de apărare ale organismului şi luptă împotriva efectelor senescenţei.

Studiile de specialitate demonstrează ca aproape un sfert din populaţia adultă suferă de carenţe de magneziu, şi asta din cauza vieţii stresante în care sunt nevoiti să traiasca oamenii, dar şi a alimentaţiei sarace în fructe, legume, cereale integrale, oleaginoase şi legume uscate. Deficieţa de magneziu creşte odata cu consumul de alcool, cofeină, pastile anticoncepţionale, excesul de zahăr şi diuretice. Carenţa magneziului din organism este recunoscută ca fiind cauza unei boli frecvente, de care suferă mai mult de 10% din populaţie şi anume spasmofilia.

Necesarul de magneziu variază în funcţie de vârsta şi sex. În medie, pentru a cunoaşte ca persoană adultă, cantitatea optimă personală, cu exactitate, trebuie sa înmulţiţi greutatea în kilograme cu cifra 6, obţinând doza de magneziu în mg/zi: kg x 6= ? mg Magneziu/zi.

Cea mai bună metodă de a obţine magneziul este prin intermediul alimentelor neprocesate, în general, ce apartine dietei vegetale. Magneziul stă la baza clorofilei şi ajută plantele la producerea fotosintezei, de aceea va putea fi găsit în orice plantă într-o cantitate mai mică sau mai mare. Alimentele cele mai bogate în magneziu sunt de obicei bogate şi în fibre şi potasiu.

Dintre cele mai importante amintim:

•Legumele verzi: ca spanacul, varza, salata, brocoli;

•Fructe: mere, caise, căpşune, zmeură, avocado, banane, curmale, smochine (cele uscate conţin mai mult de 100g);

•Faina de porumb şi hriscă;

•Fasolea (albă şi neagră), mazarea şi soia;

•Seminţe de dovleac, alune, nuci;

•Cereale integrale;

•Lapte de soia şi tofu;

•Peşte: halibut şi tonul în mod special.

În apele de suprafaţă, magneziul apare atât din surse naturale cât şi în urma deversării unor ape industriale reziduale (în principal din industria sticlei şi ceramicii, a caramizilor refractare, industria chimică şi metalurgică). Magneziul, împreună cu calciul sunt implicaţi în duritatea apelor şi, totodată, dau şi un gust sălciu, uşor amărui apei.

Cel mai notabil efect avers al conţinutului mare de magneziu din apa potabilă este efectul laxativ. În rest, nu prezintă niciun pericol pentru sănătate.

În România, limita impusă pentru apa potabilă este de 50 mg/l Mg, iar valoarea admisă în mod excepţional fiind de 80 mg/l Mg.